Dance Yrself Clean

Curat.
Un cuvânt care îmi place foarte mult şi pe care îl folosesc foarte des.
Nu îmi pasă de curăţenie însă.
Curaţi, să fim curaţi, să ne curăţăm de nisip şi sânge ca-n copilărie
dar să nu uităm că am căzut.
Momentul ăla când tocmai ai căzut şi nu poţi încă să te ridici.
Aşteptări temporare.
Ca-n piesa asta.

the national

ridici garduri în jurul tău şi toate îţi poartă numele şi toate îţi poartă chipul sunt patru pereţi mereu în jurul tău şi toţi sunt tapetaţi cu pozele tale tu aproape niciodată nu zâmbeşti în poze arta ta e serioasă nu la fel de alb-negru granulat ca a lui nu la fel de fotoşopată ca a lor te doare capul afară plouă the national ploaia doare altfel aici.

the fences around you carry your name and your face four walls always around you with pictures of you on them you never smile in your pictures your art is serious not as black and white as his not as photoshoped as theirs your head hurts the national rain hurts differently here.

Martie 2011

Am visat că dădeam sau că urma să dau examenul de capacitate din nou, doar că restul lumii se purta ca şi cum îl dădeam pentru prima oară. Şi cumva încercam să îi fac să înţeleagă asta, dar nu îmi ieşea. I. a zis aseară : “ Te-ai aciuat şi tu pe-aici. Temporar. Eşti un spirit prea liber ca să rămâi cu mine. Şi o să mă înveţi să accept asta şi o să fiu ok până la urmă.’’. Simt că sunt clasa a XII-a şi tot nu mă apuc să învăţ pentru BAC. Doar că nimeni nu îmi spune : o să îţi ratezi viaţa. Mi-e dor de anul întâi. O să îmi scriu şi licenţa. Doar că nu mai este demult vorba despre asta. De ce ştie I. că o să îl părăsesc? De ce la început părea că o sa fie altfel? Ieri mi-a plăcut. Ieri cred că şi-a dat seama? Sau poate nu a proiectat această zi împreună cu mine, ci a simţit pur şi simplu că we’re going down. Eu am încercat poate să îi transmit că ceva nu e în regulă. Sau s-a purtat aşa pentru că i-am oferit libertate; adică nu l-am presat. Întrebarea e : oare eu mă ascund ca să îl menajez sau ca să nu modific în rău stările pe care le are? Oare nu spun sau fac tot ce îmi trece prin cap pentru că nici eu nu sunt sigură dacă într-adevăr ma simt într-un anumit moment şi prefer să aştept. Şi dacă starea, senzaţia, gândul – nu trec – atunci pot să îl şi scot la suprafaţă. Caracterul latent al vieţii mele vs caracterul ei manifest – le controlez pentru că nu vreau să rănesc. Nu vreau să îmi fac mie rău pentru că oricând pot şi de fapt chiar mă răzgândesc. Dacă aş trăi în timp real, necontrolat – aş fi fericită? E primăvară. A trecut luna martie fără să înţeleg mare lucru din ea / trecut ( act ratat ). Cuvinte sau fraze trec pe lângă mine şi se opresc aşa cum îşi odihneşte el palmele între picioarele mele.(…) ‘’Te pot înghiţi’’, i-am zis azi, fără să mă gândesc prea mult. ‘’Îmi vine să te mănânc.’’. El a spus că îi este frică. Pentru că ‘’tu nu eşti o fată obişnuită.’’. You’re gonna go far, you’re gonna fly high, you’re never gonna die. They are going to love you. Iar tu vei pleca. Îi vei părăsi. Cum era oare când nu eram fericită/ iubită? Adică în absenţa reciprocităţii. Şi ziceam : mi-e dor să pot să îmi mai fie dor de tine. Scriu frumos cu acest pix. I. e cuminte şi stă la bibliotecă. I. are gene galbene şi ochi albaştri.

M-am întrebat mereu de ce aleasa n-am fost eu

http://www.youtube.com/watch?v=ZYPxeSfZ1fE

cine alege , cine cu ce se alege, câți mai suntem în încăperea asta

care nu mai e demult doar viața mea.

câte mâini ,

ai ales cu inima ?

Raluca poartă blugi strâmți și gene false

bea bere și mânâncă de la Mec.

Raluca poartă bocanci de la Zara care îi fac răni și îi pătează șosetele.

Raluca ascultă Mădălina Manole și Marina Voica.

Raluca afară plouă.

Raluca trecut demult de ora nouă.

Raluca alege când culege.

Raluca putere sau durere.

Raluca viața ta

se oprește aici și nu începe niciodată de la capăt.

Raluca rana ta adâncă nu e.

Raluca ascultă-mă,

cu

litere de tipar, R A L U C A !

Culeasă, niciodată aleasă

de pe străzi, de prin balcoane, magazine și biblioteci.

Aleasă, niciodată culeasă

din baruri și băi și mai ales dintre oglinzi.

Raluca

tu mesteci cioburile după ce te saturi de atâta privit.

Raluca, tu gingiile tăiate

sânge roșu negru cerul gurii.

Raluca

să ni-i amintim pe toți cei care

încercare.

să nu îi uităm nici pe cei care

de mâncare.

Eu de fapt

m-am întrebat mereu

de ce nu tot timpul

eu , eu, eu ?

To sleep alone

”Dar un personaj presupune un public; [Raluca] nu poate poza decât opunându-se. [Ea] nu se poate asigura de propria existență decât regăsind-o în ochii celoralți. Ceilalți sunt oglinda. Oglindă repede întunecată, e adevărat, căci capacitatea de atenție a omului e limitată. Ea trebuie trezită. [Raluca] e deci obligat[ă] să uluiască mereu. (…) [Ea] își joacă viața, neputându-și-o trăi. O joacă până la moarte, cu excepția clipelor când e singur[ă] și fără oglindă. Pentru [Raluca], a fi singur[ă] înseamnă a nu fi nimic.” ( Albert Camus, Omul revoltat )

Nu-ți împleti părul spre infinit, mi-a spus.

În vis era femeie, iar eu eram dezbracată de la brâu în jos.

Eram aproape îngenuncheată și plângeam.

Două bucăți una lângă alta, de păr împletit, greu – curgeau dintr-un cer întunecat.

Mi-a spus : eu am anulat comanda, avea părul blond până la umeri și purta o blană albă peste trupul gol. Ea nu își mai împletea părul la infinit. Drumurile s-au despărțit.

http://www.youtube.com/watch?v=AiqQ5hsKkb8&list=PLF88B0923D5A09DF6

 

Virginia Slims Menthol

M-am obișnuit ca oamenii să vină la mine. Inconștient urmez un ritual, ignor prezența lor, tocmai pentru că o resimt ca fiind iminentă. Și atunci când ei se apropie cu adevărat, scenariul e pregătit. Ridic capul către ei, ca și cum tocmai terminam o pagină dintr-o carte și mimând surprinderea la contactul cu chipurile lor, zâmbesc puțin stânjenită și le deschid porțile. – ianuarie 2011

 

Goliciunea nu e amuzantă. Mângâierea nu poate decât să te tulbure și în niciun caz să te liniștească. Degete care se plimbă pe spatele tău… – octombrie 2008

 

Nu vreau. Nu mai vreau plecare, nu mai vreau tren, pat, geam, zgomot, căldură și-apoi orașul scurt la mâneci. Nu mai pot să accept decât o existență îngrămădită în camera de la parter, printre sticle goale de apă plată și scrum. – iunie 2010

 

Iubirea și absența desăvârșită a compasiunii față de semenii mei – două capete ale aceluiași balaur; ambele capete rânjensc când încerc să le tai. (…) Ne jucăm, dar nu mai suntem copii. – iunie 2010

 

Mi-e dor de o viață pe care nu am avut-o niciodată. (…) Fete blonde cu ochelari mari de soare trec prin fața cafenelei în care tocmai ne-am oprit. Mâna dreaptă se întinde spre paharul de vin, fără a lăsa jos pixul. Dacă întorc privirea puțin în spate văd steagul Americii. – iulie 2011

 

Fumez Virginia Slims Menthol și am 40 de kilograme. Port un sutien de dantelă și îmi afișez abilitățile terapeutice ca pe cele mai scumpe accesorii. – iulie 2011

Eu acum

Eu acum e primăvară.
Eu acum ies pe afară.
Eu acum târziu în noapte.
Eu acum nici noi, nici şoapte

Tristețe mică

Tristețe mică – miros de sânge și mâini care ți se ascund între picioare.

Tristețe mică – de așezat pe jos, de aruncat pe jos.

Tristețe mică – etichete de reduceri, argintiu, poleială.

Tristețe mică – dinți galbeni și găuri în loc de măsele.

Tristețe mică – așează-mi-te-n poală, să te mângâi pe creștet.

Tristețe mică – să mi te îmblânzesc.

Tristețe mică – miros de umbre și povești, poteci.

Tristețe mică – întinzi o mână între azi și mâine.

Tristețe mică – paturi reci și glezne ude.

Tristețe mică – ai pieptul dezvelit și osul strâmb.

Tristețe mică – ți-e gura toată un cuvânt.

Tristețe mică – îți sunt genele toate silabe, păsări și aripi fără pene.

Tristețe mică – te clocesc și te apăs, te frâng când te arunc.

Tristețe mică – fierbi încet, aproape fără zgomot.

Tristețe mică – dai în foc când nu te aud.

Tristețe mică – vorbești în somn, pe înfundate.

Tristețe mică – lumina asta e ca o beznă pe care n-o duci pân’ la capăt.

Tristețe mică – gâtul întins și palmele peste genunchi.

Tristețe mică – trunchi de copac sădit în primăvară.

Tristețe mică – o fată, o stea ca o povară.

Tristețe mică – un stol și nicio ramură, nici crâng.

Tristețe mică – privește-mă, eu nu mai plâng.

Vreau să plâng, de tine să uit – dialog cu ea, Moartea

E un fel de revoltă organică,eu stând în fața ei, cu mâinile ei subțiri și palide.
Îmi zâmbește, îmi spune : nu spune nimic, nu mai face nimic, ia-mă de mână.
Îmi întinde mâna – zâmbește și mai larg.
Îmi retrag repede mâna la spate, mă încrunt.
Ea niciodată nu te fugărește, doar îți întinde mâna și râde de tine când te îmbraci în negru.
Ea își trece degetele prin părul lung, subțire.
Câteodată se aude sunetul unor brățări de argint masiv, lovindu-se unele de altele, de oase – niciodată nu le vezi.
Eu rămân încruntată, în defensivă.
Apoi, la urma urmei, uitându-mă la ea e ca și cum m-aș uita într-o oglindă rece.
În ape curgătoare, repezi.
Dacă ea întinde mâna spre mine înseamnă că eu întind mâna de fapt spre ea.
Și mâna mea atinge apele și mâna ei se lovește de brațul meu – ne cutremură prima atingere, apoi amândouă izbucnim în râs, cu capetele date pe spate
și ne ducem la fund împreună.