Virginia Slims Menthol

M-am obișnuit ca oamenii să vină la mine. Inconștient urmez un ritual, ignor prezența lor, tocmai pentru că o resimt ca fiind iminentă. Și atunci când ei se apropie cu adevărat, scenariul e pregătit. Ridic capul către ei, ca și cum tocmai terminam o pagină dintr-o carte și mimând surprinderea la contactul cu chipurile lor, zâmbesc puțin stânjenită și le deschid porțile. – ianuarie 2011

 

Goliciunea nu e amuzantă. Mângâierea nu poate decât să te tulbure și în niciun caz să te liniștească. Degete care se plimbă pe spatele tău… – octombrie 2008

 

Nu vreau. Nu mai vreau plecare, nu mai vreau tren, pat, geam, zgomot, căldură și-apoi orașul scurt la mâneci. Nu mai pot să accept decât o existență îngrămădită în camera de la parter, printre sticle goale de apă plată și scrum. – iunie 2010

 

Iubirea și absența desăvârșită a compasiunii față de semenii mei – două capete ale aceluiași balaur; ambele capete rânjensc când încerc să le tai. (…) Ne jucăm, dar nu mai suntem copii. – iunie 2010

 

Mi-e dor de o viață pe care nu am avut-o niciodată. (…) Fete blonde cu ochelari mari de soare trec prin fața cafenelei în care tocmai ne-am oprit. Mâna dreaptă se întinde spre paharul de vin, fără a lăsa jos pixul. Dacă întorc privirea puțin în spate văd steagul Americii. – iulie 2011

 

Fumez Virginia Slims Menthol și am 40 de kilograme. Port un sutien de dantelă și îmi afișez abilitățile terapeutice ca pe cele mai scumpe accesorii. – iulie 2011

what’s so amasing about really deep thoughts?

Nu trăiesc, de cele mai multe ori. Sunt trăită. Mă înghesuie în colţurile cele mai ascuţite ale minţii mele Oamenii, cu o mare pentru că ei sunt mult mai mari, mult mai adânci, capetele lor cu lichide transparente, ascuzând fluidităţi inimaginabile ocupă spaţiul care ar trebui să se întindă între mine şi lume.O văd din ce în ce mai des printr-un ecran bizar, al aşezării suprapuse , transparente şi nu tocmai, ca atunci când beţivul care se îneacă în dâmboviţa nu e găsit pentru că apa e tulbure, murdară , plină de impurităţi. La fel cum capetele nedumerite ale scafandrilor din acea seară ieşeau la suprafaţă, gâfăiau probabil, trebuie să ne reumplem tuburile cu oxigen, îşi ziceau, aşa şi eu, mai iau câte-o gură de aer, îmi simt pielea lipicioasă deşi cumva ar trebui să mă protejeze Costumul, costum negru, lipit de corp, cât mai aproape, să simt că viaţa îmi atinge trupul, dar nu tocmai, pentru că fâşia de material mă protejează, etc.

Reumplem tuburile, aşadar. Şi ne scufundăm. Şi din nou realitatea mea se rezumă la capetele lor, la dinţii lor mari, tociţi, plutind printre cavităţi crescute peste alte cavităţi, lichide, o spumă bizară care mă cuprinde, nu mă sufocă prin volum, ci prin prezenţa constantă.

Nici nu mai ştiu când am căzut pentru prima oară în apele altora. Se întâmpla să nu mi se mai întâmple nimic, şi-atunci m-am aruncat. Mă oglindeam frumos în apele lor, eram mare şi puternică, picioarele adânc înfipte în nisipuri mişcătoare, ameţisem de-atâţa eu şi iarăşi eu, şi eul care se analizează pe sine, şi cel de-al treilea care le tot dădea târcoale celorlalţi.

Sunt un scafandru care se aruncă mereu în salvarea altora, Înecaţii. Mi se cam termină tuburile de oxigen.

din nou, de ce ?

  pentru că nu am chef să discut ideile nimănui acum. pentru că nu este vorba de regimul politic, pentru că nu gândesc în termeni de rasă sau superioritate. pentru că eu nu este un termen colectiv.eu nu sunt o rasă, eu nu sunt un grup de oameni cu pielea albă, eu nu sunt o ţară. Eu sunt cea care a ascultat o poveste.
şi mai ales pentru că el a câştigat premiul I – tancul.

şoareci şi hamsteri

de ce zâmbesc, la urma urmei

Zâmbesc pentru că mă gândesc la tine.
E-atât de simplu.
Şi pentru că cineva a apucat să cânte despre asta.