Am numit-o frică. De ce? Pentru că ştim doar atât : poate lua orice formă. E lipsită de o reprezentare concretă, putem să îi oferim multiple variante în scenariile construite de mintea noastră, însă orice am face ea se va mula pe ceva anume care ştim că ne va provoca foarte mult rău. E de fapt acea privire în gol , dincolo de clişeul unui ‘a te uita în zare’ , e trupul pictorului imaginat de Sabato în timp ce pentru o clipă încetează să mai sape tunelul şi îşi urmăreşte groaza alunecând, pierzându-şi contururile, mişcându-se într-o spirală ameţitoare, neştiind de unde începe, dacă a început într-adevăr şi dacă se va sfârşi vreodată. E momentul în care Sisif conştientizează inutilitatea contactului dintre braţul său şi substanţa pietrei, este clipa în care Alice şovăie în goana sa după iepurele alb, înainte de a se arunca în gol. Alice ştie că o să cadă, Sisif ştie şi el că în ciuda pietrei care se rostogoleşte la nesfârşit , el va străbate acelaşi drum, dinspre vale înspre vârf şi invers, personajul lui Sabato are convingerea că tunelul va fi săpat din ce în ce mai adânc, pentru că ei sunt simbolul unui joc complex al propriei noastre minţi, un joc în care nu putem intui niciodată regulile, în care labirinturile se găsesc la cu totul alt nivel, un joc atât de interiorizat în care singura noastră certitudine este că nu putem să nu îl jucăm. O putem numi şi nesiguranţă, îi putem oferi dimensiunea unui necunoscut înfricoşător, ea fiind însă o senzaţie pe care deşi o intuim, nu vom reuşi niciodată să o explicăm satisfăcător, pentru că în adâncurile conştiinţei noastre o simţim ca pe un inexprimabil.

Imannuel Kant a numit-o sublim, iar ceea ce îmi propun eu este să ilustrez identitatea dintre această senzaţie intensă identificată de filosoful german şi sentimentul pe care ni-l poate trezi o operă de artă precum romanul ‘’Tunelul’’ al scriitorului argentinian Ernesto Sabato, identificând de asemenea aspectele concepţiei kantiene care depăşesc domeniul esteticii. De asemenea voi explica în ce măsură senzaţia aceasta care cu greu poate fi numită stă deopotrivă la baza procesului de creaţie ( în cazul lui Sabato ), la baza trăirilor interioare ale personajului lui Sabato, precum şi că este fundamentul teoriei kantiene referitoare la sentimentul sublimului corelat cu cel al frumosului.

Senzaţia poate apărea oricând. Ea survine conştientizării unei sfere asupra căreia pur şi simplu nu avem control, iar imaginile prin care ne-o ilustrăm sunt strâns legate de experienţa personală. Spre exemplu, în concepţia mea se conturează mirarea cu care vechii greci din perioada homerică întâmpinau apariţia zeilor nemiloşi, impresionată fiind de textele lui Dodds despre mentalitatea perioadei respective sau este extrem de pregnantă schema din logică a raportului de contrarietate, în care roşul şi verdele nu au niciun punct comun, însă neconcordanţa dintre cele două este subordonată unei categorii şi mai mari, cea a culorilor. Putem intui prezenţa sferei, dar groaza apare din convingerea că ea ţine de domeniul incontrolabilului. La fel se întâmplă şi cu personajul din ‘Tunelul’, care observă măreţia construcţiei sale în jos însă nu poate să explice de ce o face, de ce îi dă acea formă şi de ce nu poate să o facă altfel.

O altă dimensiune esenţială este veridicitatea acestei viziuni asupra propriei persoane, asupra lumii în contextul în care nu fiecare individ este capabil să o resimtă. Senzaţia aceasta, incapacitatea de a lua o anumită atitudine în faţa inexprimabilului conştientizat necesită aşadar confirmare. Înţelgem acum de ce Sabato ţine să exprime în romanul său : ‘’ Nu ştiu ce gândeşti şi nu ştiu ce gândesc, dar ştiu că amândoi gândim la fel.’’ Nevoia de confirmare, de a şti că nu suntem pe deplin singuri, captivi în labirinturile întunecoase ale unor procese mentale extrem de inventive, ne trezeşte unora dorinţa de a exprima aceasta prin artă ( scriind romane, pictând, compunând muzică), plăcerea altora atunci când receptează o operă de artă în care intuiesc aceeaşi nelinişte, aceeaşi incomoditate de care s-au lovit în momentele în care gândirea a reuşit să îşi adauge încă un strat, precum şi dorinţa altora de a o explica oarecum ştiinţific, oferindu-i nume, caracteristici , încadrând-o într-o anumită categorie estetică aşa cum a făcut-o Kant.

‘’ E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne.’’ , este prima frază din romanul lui Sabato, frază care exprimă simplitatea informaţiilor pe care naratorul ( pictorul însuşi) trebuie să o ofere unui public , în încercarea sa de a primi înţelegere, fie şi din partea unei singure persoane. Un individ ca Juan Pablo Castel priveşte lucrurile simple cu reticenţă : le observă, le interiorizează particularităţile dar pierde puntea de legătură. Este individul pe care îl impresionează profund o întâmplare despre care a citit cândva, ca aceea despre pianistul din lagăr care s-a plâns de foame şi a fost obligat să mănânce un şobolan viu şi care într-o zi va simţi că în ciuda artificiilor create de intelectul său ( tunelul săpat cu minuţiozitate) la un moment dat se va instala acea frică, acea împietrire în faţa ceritudinii că nu e nimic de făcut. El o va ucide pe Maria, el va acţiona , însă cine îi garnatează că şi această crimă oribilă nu este decât o altă metodă de a transforma neputinţa sa absolută , creându-şi iluzia că acesta era singurul lucru care putea fi făcut ?

Sabato face acelaşi lucru ca şi personajul romanului său : el scrie, conştient fiind însă de faptul că paralizia mentală nu va fi estompată, însă îşi canalizează într-atât de mult atenţia spre a face ceva anume încât îşi proiectează un scenariu în care a atins liniştea opusă neliniştii tunelului întunecos.
De aceea printre ultimele cuvinte ale lui Castel se află şi acestea : ‘’ Înăuntrul meu se deschidea o peşteră neagră.’’. Pictorul îşi concentrează eforturile spre a jongla între nevoia de care avea de Maria, singura care ‘l-ar fi înţeles’ şi de nevoia de a trăi în continuare în ‘povestea cu coridoarelele’ : ‘’în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă.’’ . Prin povestea imaginată scriitorul încearcă să exprime propria sa nelinişte, a celui ce trăieşte în tunel , izolat de glasurile şi frivolitatea exteriorului, cel care vede prin pereţii de sticlă ai spiralei dar care nu poate fi vazut, cel ce nu poate respira aerul sufocant al realităţii , obişnuit fiind cu întunericul tunelului săpat cu migală. Sabato şi Castel sunt aşadar unul şi acelaşi în măsura în care simbolizează expresia individului în faţa găurii din ce în ce mai adânci şi din ce în ce mai întunecate pe care nu pot să nu o sape, individ pentru care deşi exteriorul îşi păstrează dimensiunile, nu suferă schimbări alarmante, interiorul se adânceşte odată cu trecerea timpului. Criminalul şi cel care a scris cartea – două chipuri încremenite, două lumi închizându-se din ce în ce mai tare în ele însele, declară cu fermitate : ‘’ Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate’’. Un astfel de om, deşi aparent nu este afectat de judecata alterităţii resimte ostilitatea batjocoritoare a celor care nu au simţit niciodată umiditatea existenţei în tunel, se întreabă : ‘’Nu eram, oare, eu imbecilul, omul caraghios al tunelelor şi mesajelor secrete? ‘’ , pentru ca apoi să realizeze incapacitatea sa de a comunica cu semenii tocmai datorită adâncirii tot mai mari în interioritate, punând un zid din ce în ce mai gros în faţa lumii, servindu-i drept scut împotriva hohotelor ironice ale celorlalţi.

Într-un context ca cel din romanul lui Ernesto Sabato nu putem gândi în termeni de bine sau rău. Se poate face o delimitare între bolnăvicios şi firesc, însă boala poate fi văzută doar ca alternativă la viaţa pe care o duceau oamenii din jurul lui Juan Pablo Castel. Există o delimitate clară între el şi ceilalţi, profund resimţită de acesta, iar singurul element situat oarecum între este prezenţa Mariei. Juan Pablo se îndrăgosteşte de aceasta pentru că simte că cei doi gândesc la fel, ea fiind singura capabilă ( pe lângă toţi ‘’iubitorii de artă’’, experţii în domeniul picturii) să sesizeze elementul esenţial dintr-un tablou de-al său : o ferestruică, prin care se putea distinge ‘’o femeie care privea ca şi cum ar fi aşteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare şi totală. ’’ .

Mă voi opri puţin asupra faptului că nimeni din cei care au privit tabloul nu au sesizat aspectul esenţial al elementului respectiv din pictură, ba chiar au emis păreri prin care condamnau prezenţa ferestrei pe pânză, aceasta creând notă discordantă cu restul imaginii. Este poate încercarea lui Sabato de a sugera prin acest pasaj că ferestruica respectivă este tocmai această senzaţie acută care l-a determinat să scrie cartea, senzaţie care nu depinde de educarea gustului nostru estetic şi de rafinarea sa în sensul restrângerii obiectelor cărora le acordăm valoare, ci că în artă îşi poate găsi expresia şi un element care se află dincolo de domeniul esteticii. Elementul respectiv nu place celorlalţi, îi deranjează pentru că nu îi pot prinde sensul, pentru că în ciuda studiului amănunţit al istoriei artei, al tehnicilor, al culorilor , ei nu pot concepe motivul pentru care acel element a fost introdus de către artist. Critica vine poate din nevoia acestora de a–şi camufla limitele, care de fapt nu sunt condamnabile atâta timp cât nu se încearcă un transfer al acestora spre ‘greşeala’ făcută de creatorul operei de artă. Juan Pablo pare însă obişnuit cu o astfel de atitudine din partea acelor oameni, iar mecanismul său de apărare constă în a nu mai încerca să se justifice , închizându-se în sine, ‘’ într-o totală muţenie’’.

De aceea poate pictorul este scos din adâncurile fiinţei sale atunci când o zăreşte pe Maria Iribarne. El simte că şi existenţa ei este pusă sub semnul unui tunel atunci când ea rosteşte acel ‘’Mi-amintesc mereu.’’ prin care îi confirmă acestuia faptul că ea e singura care a înţeles, singura care a simţit strigătul disperat de ajutor al celui cufundat în întunericul cilindrului construit cu migală, care prin singurătatea zidului pus în faţa celorlalţi a reuşit să supravieţuiască, dar căruia îi lipseau alţi doi plămâni care să inhaleze aerul închis al izolării. Maria simte aceeaşi frică, o frică pe care însă simţul comun nu şi-o poate reprezenta prin acest termen, iar reacţia sa ‘firească’ într-un asemenea moment este fuga. Ea fuge fizic de Juan Pablo pentru a nu fi nevoită să ia o anumită atitudine în faţa singurătăţii absolute de care este ameninţat artistul, singurătate care deşi îi inspiră acestuia demnitate, începe să roadă tot mai adânc substanţa suculentă a sufletului său şi căreia vrea să îi pună capăt. Castel are nevoie de Maria tocmai pentru că doar la ea a ajuns ‘mesajul său de deznădeje’, fiind profund mişcat de unicitatea situaţiei în care un mesaj pe care acesta a încercat să îl comunice a fost receptat şi asimilat tocmai pentru că receptorul a resimţit cândva aceleaşi lucruri.

Rămân astfel o serie de întrebări de pus atunci când ajungem la finalul ‘Tunelului’ lui Sabato, scriere care ne transmite o serie de stări pe care-am dori să le păstrăm cât mai mult timp posibil, fiindu-ne teamă ca devorând-o pagină cu pagină, paragraf cu paragraf, să nu avem parte de o explozie bruscă şi scurtă de emoţii care se va risipi în neant odată cu ultima frază. Însă sentimentul persistă deşi nu poate fi redat fidel de nicio exprimare. Sunt întrebări care nu aşteaptă răspuns ci care poate doar aşteptau să fie puse. Este oare crima pictorului explicabilă prin sentimentul sfâşietor de a fi găsit persoana care să îl înţeleagă şi totuşi ea să îi fie inaccesibilă din proprie voinţă ( fiind căsătorită)? Poate fi moartea Mariei cea care pune capăt inaccesibilităţii relative, adâncindu-i semnificaţia în absolut? Nu putem spune cărei lumi aparţinea Maria de fapt, dacă săpa şi ea într-adevăr un tunel în paralel cu Juan Pablo şi dacă nu cumva tocmai de aceea el vede în prezenţa ei instabilă, în oscilaţia între cele două ‘lumi’ o piedică pentru mâinile sale ‘scormonitoare’. Auzim poate ecoul cuvintelor criminalului : ‘’ Trebuie să te omor, Maria. M-ai lăsat singur.’’

Revenind însă la tabloul pe care într-un final Castel îl va distruge, ţin să menţioez că acesta este expresia senzaţiei de neputinţă în faţa lipsei de sens a realităţii, a umanităţii şi a acţiunilor întreprinse de aceasta. O putem corela şi cu sentimentul absurdului întâlnit la Camus, iar asocierea merge mai departe, viziunea camusiană fiind similară celei lui Sabato, în măsura în care ambele neagă resemnarea. Inutilitatea vieţii, a oricărui gest trebuie dublată de dispreţ şi de acţiune, acţiune în sensul de trăire, de acumulare de experienţă , conştienţi fiind de zădărnicia acesteia. Albert Camus pare să ne spună în ‘’Mitul lui Sisif’’ acelaşi lucru ca şi Sabato în ‘’Tunelul’’: conştientizez că nu e nimic de făcut, şi totuşi nu pot să nu fac ceva.

Luciditatea ambilor eroi, Sisif şi Castel, ne impresionează şi la nivel estetic ca şi consecinţă a fascinaţiei individului faţă de inexplicabil, aşa cum susţine şi Nicolai Hartmann în lucrarea sa ‘’Estetica’’ : ‘’ Faptul că este atras de ce este mare şi de ce îi este superior face parte din trăsăturile morale cele mai frumoase ale omului. Atracţia aceasta nu este în sine estetică, dar ea se preface lesne în viziune estetică şi în plăcere admirativă.’’ . Putem merge şi mai departe, corelând sublimul cu absurdul şi acea senzaţie greu de exprimat amintită mai sus.

Consider că toţi aceşti termeni exprimă aceeaşi senzaţie de disconfort în faţa inexplicabilului , diferit fiind doar filtrul cognitiv al gânditorilor, precum şi felul lor de
a-l exprima, influenţaţi fiind şi de contextul în care încearcă să şi-l explice. Este inevitabil totuşi ca fascinaţia în faţa unei astfel de ‘descoperiri’ să nu fie dublată de ceea ce noi numim frică şi apoi de un oarecare blocaj.

Mă voi concentra acum asupra felului în care Immanuel Kant va încerca să traseze contururile senzaţiei prezente în actul creator al lui Sabato precum şi a personajului romanului său , numind-o sublim, în ‘’trecerea de la facultatea de judecare a frumosului la facultatea de judecare a sublimului’. Pentru Kant, atât frumosul cât şi sublimul ne ofera acea satisfacţie resimţită în faţa a ceea ce este bun, cu deosebirile de rigoare : frumosul are o formă concretă,limitată, pe când sublimul este lipsit de formă. Dacă sublimul nu poate fi conţinut de nicio formă sensibilă, atunci îi este uşor de intuit imprevizibilitatea. Sublimul este ‘’brutal pentru imaginaţie’’ , el devine incomod prin lipsa unei forme clar stabilite pe care poate să o ia, provocând neliniştea observatorului datorată faptului că nu se poate stabili ce atitudine ar fi mai potrivită în faţa sa.

În măsura în care ‘’ nu putem spune decât că obiectul este apt pentru întruchiparea sublimului pe care îl găsim în spirit’’, sublimul ţine de interioritatea individului, iar singura certitudine pe care putem să o avem este că el poate lua orice formă, faţă de care suntem neputincioşi. Sublimul este asociat aşadar, aşa cum susţine şi Kant, haosului- acelaşi haos pe care îl întruchipează Sabato în cuvintele lui Castel : ‘’ Capul meu e ca un labirint întunecos. Nişte fulgere îi luminează din când în când coridoarele. Niciodată nu ştiu de ce fac unele lucruri.’’ . În viziunea kantiană sublimul emoţionează, frumosul atrage, iar mina omului în faţa sublimului este serioasă, rigidă, plină de uimire. În faţa sublimului are loc o mişcare interioară, care însă îl determină pe individ să nu acţioneze în mediul exterior. În ‘’Critica facultăţii de judecare’’ apare următoarea definiţie a sublimului : ‘’ Sublim este ceea ce prin simplul fapt că-l putem gândi, dovedeşte existenţa unei facultăţi a sufletului care depăşeşte orice unitate de măsură a simţurilor.’’

Aşadar, adaptat gândirii secolului al XXI-lea, se face distincţia dintre complexitatea a două procese ale minţii umane: acela de a recepta informaţii din mediul exterior ( prin intermediul senzaţiilor) şi unul ‘superior’, situat la alt nivel, care implică deopotrivă procesarea informaţiilor primite prin stimuli, asimilarea lor şi transformarea în structuri mentale extrem de complexe( ‘satisfacţia produsă de extinderea imaginaţiei în sine însăşi’). Aici lucrarea lui Kant depăşeşte domeniul esteticului şi intră în cel al psihologicului. Dacă pentru filosoful german sublimul este o categorie estetică, pentru cercetătorii moderni poate aceeaşi senzaţie exprimată de Kant prin termenul ‘sublim’ ( termen care o limitează de fapt ) este rezultatul proceselor mentale din ce în ce mai diversificate, iar felul în care fiecare creierul face faţă acestei senzaţii poate reprezenta doar un artificiu al gândirii, un mecanism de apărare şi de adaptare.
Interesantă este afirmaţia gânditorului german legată de senzaţia pe care o provoacă sublimul şi anume : ‘’ starea sufletească potrivită (…) pare să fie (…) sentimentul totalei neputinţe’’. . Aşadar, acesta a intuit prezenţa unei capacităţi intrinseci fiinţei umane de a se ridica dincolo de nivelul sensibilului, de a conştientiza superioritatea faţă de un exterior de care putem fi cel puţin nesiguri. Sublimul este în noi, ne spune Kant, şi prin acceptarea aceasteia putem trece de barierele limbajului, găsind exprimări diferite în epoci diferite.

Mai mult, dacă acesta vorbeşte de emoţia în faţa sublimului ca o ‘îndeletnicire serioasă a imaginaţiei’, noi putem spune că e oarecum impropriu să asociem seriozitatea în sens kantian cu acorbaţiile puterii noastre de a vedea în imagini. De asemenea, putem vedea în cuvintele filosofului expresia unui joc, însă unul mult mai complex, un joc pe care nu avem datoria de a-l juca, ci pur şi simplu nu putem să nu îl jucăm.

Motivele? Nu există motive şi tocmai aici intervine frica, divorţul dintre ceea ce ne stârneşte o anumită stare de spirit şi ostilitatea lumii înconjurătoare. Este deci reconfortant să regăsim aceeaşi nelinişte şi în mintea altor oameni, fie ei artişti, fie ei filosofi, fie personaje ale unui roman. Este firesc să ne fie stârnit şi gustul estetic atâta timp cât regăsim în operele de artă trăiri pe care le-am experimentat doar în intimitatea propriilor tuneluri întunecoase, adâncite în complexitatea spiralei sau a labirintului. Simţul estetic este activat şi de o compatibilitate la nivelul viziunii asupra lumii , iar când intelectul merge atât de departe în propria sa explorare, forma prin care este zugrăvită această obositoare călătorie nu poate să nu ţină de categoria ‘sublimului’ artistic. Ştim că ne aflăm în faţa unui ceva imens, înfricoşător, ştim că nu suntem singuri , chiar dacă în real există doar oamenii care trăiesc aceleaşi dileme, iar ceilalţi sunt doar palide holograme ale individului, ştim că inexprimabilul va rămâne de nexprimat în ciuda eforturilor noastre de a-l defini, explica, împărţi, de a-i găsi caracteristici, şi totuşi… Şi totuşi continuăm să săpăm din ce în ce mai adânc, jucăm în timp ce regulile par să se schimbe cu fiecare secundă care trece. Am ales să schimbăm groaza în faţa neputinţei cu efortul de a găsi expresia, iar asta ne face să putem spune : ‘’ Mâine voi juca mai bine acest joc cu figuri.’’

Ma vad supla, alergand parca deasupra unui camp, imprumutand hainele si visele unei alte fete, alte coapse, mai luminoase decat coapsele mele acoperite de pete si linii albicioase, semnele oscilatiilor si nehotararile unui corp demult uitat de cea care il poarta pe strazi de-atata timp. Ma vad pe corpetile unor reviste lucioase, luminoasa , zambind in rochii vaporoase, traind vietile tuturor fetelor cu piele catifelata si guri mereu intredeschise. Fetele au picioare lungi si vin peste mine, indoindu-le cu gratie, dezvelindu-si gambele cu seriozitate, dar lasand loc de visat pentru baietii care si-ar dori sa le ia acasa, sa le aseze pe pat si sa isi culce capul in poala lor mirosind a musetel, levantica, a toate mirosurile care se aseaza cuminti langa culori pastelate si perdele curate, transparente, de dantela.

As purta tocuri in viata asta mea curata, si pantofii nu mi-ar rani niciodata degetele strambe. As zambi si zambetul meu ar fi cu desavarsire alb, si sufletul meu ar fi cu desavarsire alb, ca nuferii de deasupra unui lac, si viata mea ar arata ca si cum pe fundul lacului nu exista mal, ca si cum apele statute, apele necurgatoare s-ar pastra mereu curate.

Nu mai exista poezie,draga mea.

Stai si iti privesti vietile viitoare pe furis si geamul devine din ce in ce mai inalt, si picioarele intinse incep sa te doara si ai vrea sa porti ceva care sa te faca sa pari fericita si senina. Cand tot ce esti tu e furtuna si dimineti mohorate de octombrie, si singura stralucire care te mai salveaza e cea a cerceilor de bunica gasiti la intamplare in cutia cu bijuterii.

Eat and stay, mi-a spus. Si il cred pe cuvant.

Scormonesc printre muşchi atrofiaţi, călătorule, şi drumul mi-e mai lung decât viaţa, linia şoselei e luminată de faruri şi curge la nesfârşit. Ascultă, călătorule, ascultă cum şuieră vântul în toate acest peşteri pe lângă care mă strecor, legată la ochi în întunericul absolut, acolo unde lumina se simte doar prin sunetul unui chibrit aprins dintr-o dată.

Povara e grea, ziditorule, îmi torn ţărână pe creştet ca să nu uit încotro mă duc, îmi port încălţările găurite, la fiecare picior câte două , îmi aşez şi mai bine vălul negru din dreptul ochilor şi pornesc mereu cu spatele aplecat şi biciuit de tine, ziditorule.

Ascultă-mă călătorule, nu-i pic de lumină aici, nu-i viaţă , doar uscăciune şi bâjbâială în întuneric, doar degete lovite şi sânge uscat; viaţa se cerne printe firidele din pereţi, nu curge, şi văile râurilor au secat toate.

Dezbracă-mă, călătorule, şi lasă doar vălul negru din jurul ochilor.
Atinge-mă, ziditorule, şi vei vedea că pântecul mi-a secat.
Nu vorbi, călătorule, e noapte şi vânt şi nimic nu ne trece prin faţa ochilor.

sunt atât de urâtă astăzi , Ionuţ, sunt plină de gălbenuş şi pene ce încă nu s-au ivit pe trupul meu, de parcă tocmai am ieşit dintr-un ou mare , cu coaja atât, dar atât de subţire, şi văd lumea în culorile gălbenuşului, Ionuţ, şi mi se lipeşte de păr şi de degete, îmi intră în gură şi vreau să îl scuip, îmi intră în ochi şi încerc să îl îndepărtez cu mâna , Ionuţ. dar se lipeşte , se agaţă cu încăpăţânare de mine şi mă provoacă, îmi spune să ies din coajă cu totul, să îmi înfig picioarele subţiri într-un pământ încă tare, încă puţin îngheţat şi să mă curăţ, şi să nu mai închid ochii, să nu mai tânjesc după întunericul şi căldura dintr-un ou încă întreg.

numai din somn se poate trezi fiecare, zice Nichita. din coaja vieţii niciunul, niciodată.

On 3/10/2011 5:20 PM, amused AnAcHrOnIsM wrote:
>
> Sunt pe jumătate peşte, pe jumătate pasăre, niciodată metamorfoza nu are loc până la capăt. Am o branhie astupată, cu lichide groase, mucozităţi şi salivă, şi începuturi purulente, galbene, un galben urât şi murdar. Am o aripă crescută strâmb, am un zbor greşit, întors mereu cu aripa spre pământ, spre ape adânci , şi nici măcar în ele nu mai pot înota, nu mai ştiu să respir sub apă.
>
>
>
> Am gheare care încă seamănă cu unghii, am patru degete, nici trei, nici cinci, nu am pene, sunt un fel de ţepi care îmi ies pe suprafaţa corpului. Am înotătoare care încă seamănă cu braţe de om, am solzi prin care trece şi apa şi vântul, îmi simt trupul greu , greşit. Aş vrea să fiu suplă, aerodinamică, să mă mişc prin aer ca prin apă şi invers, nu să mă mişc prin ele ca o râmă pe sub pământ, pentru că trupul meu nu-i nici râmă , nici om, nici târâtoare, nici reptilă, nici zburătoare, nici înotătoare. Înălţimea şi adâncimea mă sufocă în egală măsură, exercită o presiune la fel de mare asupra mea.
>
>
>
>
>
> Mă dor coastele şi cotul stâng, coapsele, omoplaţii şi bucăţile de carne dintre picioare. Şi nările mă dor, şi ochiul drept, şi tot ce azi încetează să mai fie al meu. Şi câinii de pe stradă mă dor, şi gălbenuşurile şi albuşurile, şi toate cojile care mi se sparg în creştet, e-atât de moale craniul meu, de ţi-e frică să te sprijini în el, de ţi-e frică să îţi odihneşti mâna pe el. Şi genele mă apasă, doar aşa, că le ştiu acolo
>
>
>
> (…)
>
>
> Piciorul îmi amorţeşte, şi ghearele nu mai sunt nici trei, nici cinci, sunt două şi jumătate. Şi aripa începe să se frângă şi în loc de buze am un cioc, dar e un cioc moale, o formă lipsită de consistenţă, de nu mai pot nici să vorbesc, nici să ciugulesc.
>
> Astăzi nu cânt , nu zbor, nu vorbesc, nu merg, nu înot. Mă târăsc pe sub pământ, într-un nenorocit de tunel în care am construit un labirint, în întunecimile şi umezeala căruia mă îngrop şi mă dezgrop, arunc pământ peste, pentru ca apoi să îl scuip cu ciudă, de-mi sunt dinţii pământ şi apă, de îmi scot mizerie şi praf dintre măsele, de îmi mestec tunelul până ajung la os.

Trage aer adânc în piept, Raluca. Nu ţi-am mai vorbit de mult aşa, Raluca, nu m-am mai văzut de mult atât de clar în oglindă, aşa cum m-am văzut în noaptea asta. Erau două oglinzi, Raluca, înţelegi, şi mă reflectam de două ori, în acelaşi fel în fiecare dintre ele, pentru că erau identice. Mă doare , Raluca, şi asta pentru că nu puteam să îţi mai vorbesc. Am încetat demult să îţi mai vorbesc, îmi ziceam că nu mai ai nevoie de mine. Şi aşa este. Doar că în noaptea asta eu am nevoie de tine. Mi-e tare frică, Raluca, mi-e frică şi mă plimb pe străzi pe care nu mă mai plimbasem demult şi blocurile au fost vopsite dar sunt aceleaşi blocuri, şi am trecut pe lângă gunoaie, Raluca, erau gunoaie şi câini şi şcoala în dreapta mea şi grădiniţa în stânga mea şi lângă ţevile groase un bărbat urina, nu am putut să îl privesc, Raluca, nici măcar din spate, mi-era atât de frică şi de frig, şi am trecut pe lângă fereastra fetei care a murit în accidentul de maşină, nici măcar nu îmi era prietenă, ţin minte că o uram pentru că ea primise o barbie gimnastă din Germania, dar ea a murit anul trecut şi mama ei ţine jaluzelele albe închise, şi ei zic că mama ei nu mai e în toate minţile. A venit tata în cameră , Raluca , iar eu eram pe balcon, fumam, dar când am intrat înapoi nu a zis decât : nu mai mănânci clătite, Raluca, aşa a zis. Şi nu m-am mai prefăcut, Raluca, de-aia nu m-a întrebat dacă fumam, mi-am tras mânecile stângaci şi nu m-am prefăcut, Raluca, şi am zis doar asta , am zis : Nu. Şi m-am aşezat la calculator.

Sunt atât de mică, Raluca, şi mă uit la tine de jos de tot, îmi întind gâtul de atâţia ani spre viaţa ta, şi e incomod, înţepenesc atât de des, dar nu mă pot opri din privit , Raluca , şi de cele mai multe ori nu înţeleg ce faci. Nu înţeleg de ce a încetat să îţi mai fie frică, Raluca, de ce nu te mai doare cum ne durea pe amândouă atunci când băiatul ăla a spus că eşti frumoasă, da, frumoasă, dar păcat că eşti prea slabă. Raluca, acum porţi fuste lungi, Raluca şi te priveşti în oglindă cu satisfacţie, îţi arunci picioarele în stânga şi în dreapta, am văzut că le şi desfaci cu aceeaşi uşurinţă şi laşi oamenii să se urce pe tine, să respire greu şi să te penentreze, Raluca – eu nu ştiam cuvântul ăsta, mi-e ruşine, tu m-ai învăţat sau eu l-am învăţat privindu-te. La început închideam ochii, Raluca, nu înţelegeam de ce gemi, voiam să îi dau jos de pe tine, dar am înţeles apoi că îţi plăcea.

Dar astăzi îţi vorbesc şi văd că începe să te doară atât de tare din nou, să îţi fie frică din nou. Îmi pare rău, Raluca, eu am rămas prin preajmă crezând că îţi pot fi de ajutor. Dar azi eu sunt cea care te poate face încă să vrei să te arunci de pe clădri. Sunt cea care te face să vrei să te îmbraci în rochia albă , exact ca şi Grace, să îţi pui pălăria cu voal şi în momentul în care într-o parte şi alta a ta sunt oamenii, toţi oamenii care ar încerca să te împiedice să o faci, ţi-ai zbura creierii. Astăzi îţi repet, îţi repet cu ciudă că e prea târziu, totul se întâmplă cu o prea mare întârziere şi ştiu, tu îl citeşti pe Camus şi înţelegi că nu despre asta e vorba, doar că simţi că nu mai vrei, că nu mai poţi să trăieşti – între – aşa cum ajunge Axel să trăiască, să îi priveşti pe ceilalţi cum fac saltul şi tu să rămâi în urmă, atât de în urmă, atât de singură.

Ei se ceartă în camera cealaltă, Raluca, nu contează care e motivul, ei se ceartă, şi eu sunt din nou aici, aş vrea să dea buzna în cameră, aş prefera să vină peste mine sau să mă lovească, decât asta Raluca, să îi aud prin pereţi, ca şi cum nu ar fi vorba şi despre mine. Am obosit, Raluca, am obosit, ai obosit. Culcă-te, Raluca. E prea târziu, Raluca.

E duminică şi sunt aici. E duminică şi sunt aici, dar nu mai sunt în liceu. Am fost la teatru. E duminică, se apropie sfârştul zilei cu numărul trei. Mi-a fost frig azi, mi-am schimbat paltonul azi. Am îmbrăcat unul negru cu o glugă impunătoare, îmi ajunge până la glezne, şi înăuntru materialul e în carouri. Mi-am pus gluga pe cap în timp ce mergeam pe stradă şi mi-am aprins o ţigară. Am trecut liniile de cale ferată. Am luat-o pe scurtături azi şi mi-era tare frig, dar mă încăpăţânam să nu îmi îndes mâinile în buzunare. Am ajuns în faţa clădirii, este o clădire renovată, şi m-am aşezat în sală ca şi cum azi nu era duminică şi eu nu mă aflam cu adevărat în sală. M-am spălat chiar înainte să plec şi miroseam frumos, probabil aveam pielea mai fină – nu mi-am atins-o. M-am îmbrăcat cu grijă, m-am îmbrăcat frumos, aveam o fustă de mătase cu flori şi părul strâns la spate, nu aveam nici cercei, nici mărgele, doream să îmi expun gâtul. Am aplaudat azi şi am uitat pentru o clipă cine mai sunt , cine am devenit. M-a cuprins o nesiguranţă nostalgică în drumul spre casă, drum atât de scurt ( totul e la îndemână aici, dureros de aproape, efortless ) , şi mi-am zis : e duminică şi sunt din nou în liceu. Voi urca cele patru etaje şi voi descuia uşa. Părinţii mei mă vor întâmpina şi vom glumi pe seama vreunui eveniment din timpul zilei. Mă voi retrage apoi în camera mea, voi arunca neglijent hainele pe pat, mă voi dezbrăca şi nu îmi voi pune cărţile în ghiozdan. O voi face abia dimineaţă, când voi ieşi pe uşă la ora 8 fără zece , liceul e atât de aproape. Voi ajunge cu ochii umflaţi în sala de clasă de la parter – ştiu, colega mea de bancă va fi deja acolo, verificându-şi din nou tema la latină pe care urmează să o copiez de la ea – nu-i nimic, mă revanşez urcând până la etajul 1 de unde voi lua două cafele. Mă voi întoarce , coborând scările mă voi gândi că trebuia să mă îmbrac altfel, că trebuia să mă fi trezit mai devreme, mă voi aşeza în bancă şi voi bea cafea. Voi fi din nou n e f e r i c i t ă.

( mă faci să mă aşez. să mă aşez pe jos şi să îmi odihnesc capul pe umărul drept. mă faci să vreau să scriu, mă faci să vreau să trăiesc în versuri. )

Cutiile nu se deschid pentru a fi umplute. Cutiile odată deschise trebuie lărgite, ca să poată intra şi ieşi lumina din ele în voie.