Scormonesc în hăuri, în adâncuri, îmi prind mâinile în alege uscate, vaginuri întinse şi nelubrifiate se deschid cu neruşinare în dreptul degetelor mele mici care bâjbâie prin acest întuneric de piatră şi cioplesc cu unghile chipuri pe care nu o să le văd niciodată căci întunericul ăsta e nesfârşit , şi îmi înţepenesc încheieturile, călătorule, ziditorule în piatră şi scrum, chip de bărbat undeva între sculpturile greceşti şi abisul unei linii suprarealiste ; care se usucă de-atâta noapte, de-atâta hău, de-atâta adâncitură fără sfârşit, cu început uitat şi rigid.
Scormonesc printre muşchi atrofiaţi, călătorule, şi drumul mi-e mai lung decât viaţa, linia şoselei e luminată de faruri şi curge la nesfârşit. Ascultă, călătorule, ascultă cum şuieră vântul în toate acest peşteri pe lângă care mă strecor, legată la ochi în întunericul absolut, acolo unde lumina se simte doar prin sunetul unui chibrit aprins dintr-o dată.
Povara e grea, ziditorule, îmi torn ţărână pe creştet ca să nu uit încotro mă duc, îmi port încălţările găurite, la fiecare picior câte două , îmi aşez şi mai bine vălul negru din dreptul ochilor şi pornesc mereu cu spatele aplecat şi biciuit de tine, ziditorule.
Ascultă-mă călătorule, nu-i pic de lumină aici, nu-i viaţă , doar uscăciune şi bâjbâială în întuneric, doar degete lovite şi sânge uscat; viaţa se cerne printe firidele din pereţi, nu curge, şi văile râurilor au secat toate.
Dezbracă-mă, călătorule, şi lasă doar vălul negru din jurul ochilor.
Atinge-mă, ziditorule, şi vei vedea că pântecul mi-a secat.
Nu vorbi, călătorule, e noapte şi vânt şi nimic nu ne trece prin faţa ochilor.
