e primăvară, şi simt că vine peste mine o altă Raluca, o Raluca mai aspră decât iarna, chiar dacă afară e soare. Simt cum îmi cresc aripi negre, Ionuţ, direct din pori, şi mă dor braţele doar la gândul greutăţii pe care mi-o arunc cu bună ştiinţă în spinare. M-aş apleca , să ating pământul cu fruntea , să simt cum durerea se scurge prin rădăcini, se face una cu scoarţa copacilor care încă nu au înflorit, care încă nu au apucat să se nască. Îmi port ochelarii de soare Ionuţ, sunt aceeaşi doar că m-am strecurat parcă în alt trup, mă dor maxilarele, de parcă stau să pocnească în orice clipă, de parcă nu ar mai putea să suporte presiunea pe care creşterea asta cu care mă obligă primăvara se apleacă asupra gurii mele. Mă dor buzele şi mă usutură, mă bate vântul în fiecare ungher al trupului peste care creşte cu neglijenţă un suflet de rezervă, care să mă ajute să trec şi de data asta peste o primăvară care nici nu promite, nici nu refuză, ci doar mi se înfăţişează în goliciunea ei, caldă, umedă, erotică , dar în acelaşi timp atât de îngrozitoare.
sunt atât de urâtă astăzi , Ionuţ, sunt plină de gălbenuş şi pene ce încă nu s-au ivit pe trupul meu, de parcă tocmai am ieşit dintr-un ou mare , cu coaja atât, dar atât de subţire, şi văd lumea în culorile gălbenuşului, Ionuţ, şi mi se lipeşte de păr şi de degete, îmi intră în gură şi vreau să îl scuip, îmi intră în ochi şi încerc să îl îndepărtez cu mâna , Ionuţ. dar se lipeşte , se agaţă cu încăpăţânare de mine şi mă provoacă, îmi spune să ies din coajă cu totul, să îmi înfig picioarele subţiri într-un pământ încă tare, încă puţin îngheţat şi să mă curăţ, şi să nu mai închid ochii, să nu mai tânjesc după întunericul şi căldura dintr-un ou încă întreg.
numai din somn se poate trezi fiecare, zice Nichita. din coaja vieţii niciunul, niciodată.
