Dragă Raluca,
Trage aer adânc în piept, Raluca. Nu ţi-am mai vorbit de mult aşa, Raluca, nu m-am mai văzut de mult atât de clar în oglindă, aşa cum m-am văzut în noaptea asta. Erau două oglinzi, Raluca, înţelegi, şi mă reflectam de două ori, în acelaşi fel în fiecare dintre ele, pentru că erau identice. Mă doare , Raluca, şi asta pentru că nu puteam să îţi mai vorbesc. Am încetat demult să îţi mai vorbesc, îmi ziceam că nu mai ai nevoie de mine. Şi aşa este. Doar că în noaptea asta eu am nevoie de tine. Mi-e tare frică, Raluca, mi-e frică şi mă plimb pe străzi pe care nu mă mai plimbasem demult şi blocurile au fost vopsite dar sunt aceleaşi blocuri, şi am trecut pe lângă gunoaie, Raluca, erau gunoaie şi câini şi şcoala în dreapta mea şi grădiniţa în stânga mea şi lângă ţevile groase un bărbat urina, nu am putut să îl privesc, Raluca, nici măcar din spate, mi-era atât de frică şi de frig, şi am trecut pe lângă fereastra fetei care a murit în accidentul de maşină, nici măcar nu îmi era prietenă, ţin minte că o uram pentru că ea primise o barbie gimnastă din Germania, dar ea a murit anul trecut şi mama ei ţine jaluzelele albe închise, şi ei zic că mama ei nu mai e în toate minţile. A venit tata în cameră , Raluca , iar eu eram pe balcon, fumam, dar când am intrat înapoi nu a zis decât : nu mai mănânci clătite, Raluca, aşa a zis. Şi nu m-am mai prefăcut, Raluca, de-aia nu m-a întrebat dacă fumam, mi-am tras mânecile stângaci şi nu m-am prefăcut, Raluca, şi am zis doar asta , am zis : Nu. Şi m-am aşezat la calculator.
Sunt atât de mică, Raluca, şi mă uit la tine de jos de tot, îmi întind gâtul de atâţia ani spre viaţa ta, şi e incomod, înţepenesc atât de des, dar nu mă pot opri din privit , Raluca , şi de cele mai multe ori nu înţeleg ce faci. Nu înţeleg de ce a încetat să îţi mai fie frică, Raluca, de ce nu te mai doare cum ne durea pe amândouă atunci când băiatul ăla a spus că eşti frumoasă, da, frumoasă, dar păcat că eşti prea slabă. Raluca, acum porţi fuste lungi, Raluca şi te priveşti în oglindă cu satisfacţie, îţi arunci picioarele în stânga şi în dreapta, am văzut că le şi desfaci cu aceeaşi uşurinţă şi laşi oamenii să se urce pe tine, să respire greu şi să te penentreze, Raluca – eu nu ştiam cuvântul ăsta, mi-e ruşine, tu m-ai învăţat sau eu l-am învăţat privindu-te. La început închideam ochii, Raluca, nu înţelegeam de ce gemi, voiam să îi dau jos de pe tine, dar am înţeles apoi că îţi plăcea.
Dar astăzi îţi vorbesc şi văd că începe să te doară atât de tare din nou, să îţi fie frică din nou. Îmi pare rău, Raluca, eu am rămas prin preajmă crezând că îţi pot fi de ajutor. Dar azi eu sunt cea care te poate face încă să vrei să te arunci de pe clădri. Sunt cea care te face să vrei să te îmbraci în rochia albă , exact ca şi Grace, să îţi pui pălăria cu voal şi în momentul în care într-o parte şi alta a ta sunt oamenii, toţi oamenii care ar încerca să te împiedice să o faci, ţi-ai zbura creierii. Astăzi îţi repet, îţi repet cu ciudă că e prea târziu, totul se întâmplă cu o prea mare întârziere şi ştiu, tu îl citeşti pe Camus şi înţelegi că nu despre asta e vorba, doar că simţi că nu mai vrei, că nu mai poţi să trăieşti – între – aşa cum ajunge Axel să trăiască, să îi priveşti pe ceilalţi cum fac saltul şi tu să rămâi în urmă, atât de în urmă, atât de singură.
Ei se ceartă în camera cealaltă, Raluca, nu contează care e motivul, ei se ceartă, şi eu sunt din nou aici, aş vrea să dea buzna în cameră, aş prefera să vină peste mine sau să mă lovească, decât asta Raluca, să îi aud prin pereţi, ca şi cum nu ar fi vorba şi despre mine. Am obosit, Raluca, am obosit, ai obosit. Culcă-te, Raluca. E prea târziu, Raluca.
