Avalanşa de senzaţii reprimate şi pe care le credeam şterse, pori eliberaţi când de fapt îmbibarea le este firească. Melodii, sunete, cuvinte, accentul, centrul împodobit, patinoarul improvizat, colindele cântate timid de câţiva copilaşi, promisiunea sticlei de whisky pentru dimineţile de irish coffee,LA FEL, totul ca să fie la fel ca iarna trecută.
E tulburător să fiu pusă faţă în faţă cu neschimbarea specifică oraşului şi presupusului său conţinut : oamenii.
Aparent totul e mai strălucitor, mai renovat, mai retuşat, reabilitat, refăcut, reîncălzit, etc.
Dincolo de faptul că îmi rezerv dreptul de a fi mai selectivă când vine vorba de indivizii cu care interacţionez, mă cuprinde o blândă toleranţă faţă de stângăcia pântecului reşiţean, cu vederea sa slabă, incapabil de a-mi distinge silueta de cea a unui copil. Umbra mea, umbra unui copilaş nerăbdător să îmbrăţişeze mirosul de brad şi plasticul jucăriilor. Mi-aş gusta copilăria, aş bea din ea dintr-o cupă bătută cu stele nestinse- elixirul inocenţei, inocenţei insistente, persistente. Aş da pe gât fiecare pas pe care-l făceam pe covorul tocit de creşterea mea, aş înghiţi fiecare fibră a jucăriilor care mi se puneau la picioare, aş sorbi până la refuz naturaleţea sucurilor stoarse din fructele necoapte ale propriei gândiri, aş lua din nou în palmă fiecare insectă pe care o studiam cu drag, aş rupe toate cliepele-flori pe care le miroseam, şi-apoi le strănutam, aş fugări toate trotoarele pe care le-am străbătut şi care m-au bătut compătimitor pe umerii zdruncinaţi de căderile-mi neglijente şi dătătoare de vânătăi şi cicatrici candide. Aş recreşte fiecare fir de păr, aş remodela fiecare buclă, aş rezâmbi fiecare zâmbet din toţi aceşti 19 ani, mi-aş replânge fiecare plânset cu aceeaşi intensitate, mi-aş rerosti cu migală întreaga-mi existenţă-rostire, aş jongla cu toate cuvintele ce-mi mişunau prin minte şi asemeni furnicilor nu-şi părăseau adăpostul de frica pasului călcând strivitor. Mi-aş reîmbrăţişa nesfârşitele şi copleşitoarele contopiri cu pielea maternă a grijii, mi-aş dezveli apoi coastele ca să vă spun că de fapt singura îmbrăţişare, atuentica,e cea în care coastele se ating, se zgârie reciproc, trosnesc simultan într-un zduncinător amestesc al unor licori mai puţin eliberatoare, mai nedemne de titlul de elixir.
Revin la mai noile-mi voluptăţi- fluidităţi. Nu pot să-mi reîmpotmolesc respirarea, nu pot să o reduc la roşul costumului şi albul blănii, nici măcar la mirosul de scorţişoară.
Nu îmi râmâne decât să o fluidizez din nou şi mereu, turnând whisky alături de cofeina agitatelor mele trăiri, amestecându-le cu fermitatea linguriţei-extaz, sorbind cu sete în dimineţile blocate-n încleierea existenţei-rigiditate.