fake plastic trees

trebuie să cânţi. Asta ca să însemne ceva. Mă duce cu gândul la Nietzsche, la orele acelea din bibliotecă, ore pe care mi le pot aminti doar citindu-le.
N-am mai ascultat radiohead de ceva timp. N-am mai simţit că cineva îmi cântă mereu într-una dintre urechi, cea dreaptă, care se înfundă mereu.Nu am mai simţit nici gustul sărat al galbenului sau mirosul dulceag al unui cuvânt . Mirosuri lipicioase, sunete mov, verzi, roz, sunete care îţi ating pielea şi îţi deschid larg porii.
astăzi totul este galben. sau poate albastru. astăzi versurile îmi intră din nou în corp, se adăpostesc timide printre muşchi şi tot ce poate să însemne ţesut.
mi se-amestecă un cuvânt cu-o terminaţie nervoasă.
şi-mi vine să îmi povestesc . De fiecare dată când ascult, încept să cred că o pot face. Că voi începe să povestesc. Şi-apoi se termină melodia.

cea mai frumoasă pisică din lume

un motan negru, lucios, lipicios.

eu nu sunt virginia woolf

Trenul pornise de ceva timp. Cafeaua, mai mult înăuntrul ei decât înăuntrul paharului de plastic, mai mult prelinsă pe cele două pahare goale. Scrie ceva, scrie ca şi cum doar în felul ăsta ar putea lăsa cuvintele să se aşeze cuminţi în cele mai întunecoase şi prăfuite colţuri ale minţii sale, minte cu pretenţii de sală de cinema, unde în fiecare seară sunt proiectate filme artistice, filme vechi, filme încărcate de seminficaţii, filme în care nu se întâmplă niciodată nimic, despre asta fiind vorba, de fapt. A revăzut ‘Idioţii’. A revăzut întregul ritual, întreaga joacă, îi vine din nou să pronunţe cu emfază un cuvânt citit în ‘Palatul lunii’ a lui Auster- inwardness, începând cu hotărâre în eliberarea primelor două litere in, cu un ‘n’ prelungit, ca şi cum s-ar întreba : ‘Are you really to get in?’’, urmat apoi de ‘ward’, a-ul scris lăsând loc unui ‘o’ care-i transformă chipul fin şi tânăr în ansamblul de trăsături uscate şi plictisite ale vreunei englezoaice trecute demult de prima, chiar şi a doua tinereţe ( îi apare în faţă regretul cu fizionomie maternă faţă de totala ignoranţă în ceea ce priveşte fonetica, ştie parcă ceva despre nişte caractere închise între două paranteze drepte, mama ei pronunţând într-o engleză perfectă, mereu, spunându-i că nu îi poate cumpăra acea bluză dacă va eşua în pronunţarea corectă a acelui ‘the best’- numele magazinului de haine de atunci , nu poate spune cu exactitate când), lăsând loc ultimelor sunete…’ness’, care poate fi oricând înlocuit de ‘hood’ şi invers, dând naştere unor combinaţii stranii şi amuzante, la fel ca cea de zilele trecute, când cele două urcau scările căminului : copii cu ness, aşa mi-a spus şi a zâmbit, iar ea, adică eul despre care-mi place să povestesc la persoana a III-a, mimând o oarecare detaşare, revedea paginile exerciţilor din clasa a VII-a, unde nu i se accepta nesiguranţa saltului dintre un ‘hood’ şi un ‘ness’, era mereu, fie una, fie alta, fie pierdea punctele, nu se mai califica la faza următoare, nu mai putea fi prima, nu mai putea zâmbi atunci când profesoara de engleză ar fi venit în clasă să anunţe rezultatele, nimic din tot ce va deveni mai târziu nu ar fi putut fi explicat…
S-a trezit. Îşi sprijină buza pe marginea ecranului, îşi deschide în zadar ochii trădând o oboseală copilărească, cu mâini frecând timid pleopele, cu cearcăne adânci , lipsite de inocenţă,cu vene rozalii sfidând dispreţul faţă de această culoare, fie că e vorba de materialul hainelor pe care decide să le îmbrace, mereu încet (de ce să te grăbeşti, la urma urmei? ) , fie dacă roz este culoarea loţiunii de corp care va împiedica iritatarea picioarelor epilate cu lama, picioare lăsând pe prosopul ( tot roz), aşezat în mijlocul camerei, o umbră uşoară de pilozitate excesivă, scuturată de mine pe fereastra de la capătul coridorului în vinerea dinaintea plecării, fie că roz e culoarea oboselii care s-a agăţat de ea în barul lipicios, în barul care-i intră în piele, care i se sparge ca sticla între degete, după 10 ore petrecute aplecată asupra chiuvetei, scufundându-şi mâna în amestecul de apă şi detergent, lustruind ce alţii au golit pentru a umple cu salivă şi resturi de fructe stoare între dinţi care scrâşnesc, care sar pe ringul de dans, care transpiră alături de trupuri lascive, dezgustătoare, cu ochi mari şi buze groase, supradimensionale. Trăsăturile îi devin moi, ca şi cum abia s-au trezit şi ele, ca şi cum fermitatea oaselor ar cere un răgaz pentru a reconstrui structuri care să aducă măcar cu un maxilar, cu nişte pomeţi, şi tot aşa. M-a întrebat cât este ceasul. ‘’11 şi jumătate’’, am spus, deşi ceasul din dreapta jos arăta 11 şi 44, însă fiind conştientă de prostul său obicei de a o lua înaintea timpului, sau cel puţin înaintea unui timp stabilit, sau pe care am învăţat cu greu să-l accept, am aproximat această jumătate de oră trecută peste ora unsprezece, ultima oră a unei dimineţi, convenţională şi ea, pentru mine dimineţile se termină atunci când mă trezesc şi-ncep când încă dorm, prinzând de cele mai multe ori doar câteva minute răcoroase, matinale, pentru ca apoi să încetez să mă mai gândesc la partea zilei, la faptul că ziua este împărţită în părţi, că ziua în sine face şi ea parte dintr-un întreg şi mai mare, ajungem deci la săptămână, la luni, ani, etc.
Nu contează. A adormit la loc. Un somn cu gura deschisă, cu căi respiratorii blocate, un somn prea scurt. Un somn care m-a făcut să oscilez între decizia de a începe să citesc virginia woolf sau de a scrie în continuare, decizie care apoi a încetat să îmi mai aparţină pentru că pleoapele au început să îi tremure uşor, s-a ivit chiar o privire printre ele, genele lungi şi dese s-a zbătut în repetate rânduri, aşa cum se zbat de fiecare dată când se trezeşte.

(cu riscul de a da dovadă de aroganţă, rog a nu se prelua fraze, sintagme sau orice fel de formulări din acest text. Nu sunt virginia woolf, însă postarea acestor rânduri nu are ca scop preluarea de către persoane ”neautorizate” a imaginilor, ideilor, etc. şi utilizarea în scopuri personale. mulţumesc, chestii. )

din nou, de ce ?

  pentru că nu am chef să discut ideile nimănui acum. pentru că nu este vorba de regimul politic, pentru că nu gândesc în termeni de rasă sau superioritate. pentru că eu nu este un termen colectiv.eu nu sunt o rasă, eu nu sunt un grup de oameni cu pielea albă, eu nu sunt o ţară. Eu sunt cea care a ascultat o poveste.
şi mai ales pentru că el a câştigat premiul I – tancul.

şoareci şi hamsteri

de ce zâmbesc, la urma urmei

Zâmbesc pentru că mă gândesc la tine.
E-atât de simplu.
Şi pentru că cineva a apucat să cânte despre asta.

despre mine ( pe scurt )

the knife – rock classics

astăzi am chef să citesc pentru că trebuie să scriu.
zilele trecute aveam chef sa scriu pentru că ar fi trebuit să citesc.
nici astăzi, nici ieri nu am făcut nimic,
se-nţelege.
şi totuşi acum scriu, cu gândul la citit.
şi poate că citesc cu gândul la scris.
mda, mi-aş tatua nişte pojartiere.verzi. sau o mufă – ca-n Rant.

am scris!

Feed me said the brain, Pinky!, said the rain. La urma urmei astăzi nu e ziua mea. Happy unbirthday, dear darling. Zise pălărierul Despre care se spunea că E nebun. Ţigara se stinge Pentru că îi lipseşte oxigenul. Aşa cum deşertul îi prieşte Pentru că nu vrea să mai ştie Că iubeşte. Aşa cum un vers se uită din mers. Aş vrea să pot învăţa stând Şi să uit mergând. Ce mai faci? Uit, mai tot timpul. Uite, iarăşi am uitat să uit că Vreau să îmi amintesc. – Deşerturile îi priesc Pentru că cei însetaţi Nu iubesc. Să-i cântăm, deci, Celui ce nu se va naşte în veci Astăzi. Care atunci când va fi sărbătorit Nu se va fi născut în niciun caz În acea zi. Sunt atâtea zile în care sărbătorim Că nu mai sărbătorim Şi tot aşa. Mă gândesc că gândind Voi aştepta mereu. Că gândindu-mă la cum voi acţiona Nu mă va transporta Dintr-un loc în altul- Voi fi în aceeaşi maşină stricată. Recită,pufăie. Fumul ia forma literelor, Ia forma celor mai importante întrebări. Nu încerca să îţi plagiezi propriile trăiri, Nu mai scrie cum vrei auteneticitate De la propria persoană. Nu te aştepta la a nu te aştepta Să te dezamăgeşti singur. Amăgit, chiar uimit. Nu-i aşa că vrei, vrei Să nu mai iei nimic din ce nu-i al tău? Ţi-aş spăla hainele. Bucată cu bucată, mi-aş cufunda mâinile în apa rece, plină de detergent dacă mi-ai hrăni creierul întunecat. Cel mai înfometat Creier cu adevărat stomac. Cu gura deschisă, Cu mintea aprinsă. Salivând, zic : Revarsă-te asupra mea. CU TOTUL.

undeva în ”la-la land”

.

Să stabilim câteva lucruri, totuşi.
Amanda îşi va îmbrăca din nou ciorapii în dungi. Va întinde piciorul, va îngrămădi bucata de bumbac în dreptul degetelor de la picioare, lăsând apoi dungile să alunece pe gambe, urcând până în dreptul coapselor ( care nu sunt nici ele epilate, desigur ).
Adevărul e că lui Brian nu îi va plăcea asta. O prefera desculţă. Nemachiată. Cu propriile sprâncene, nu cu desene din ce în ce mai artistice pe arcadele de pe care tocmai şi-a îndepărtat orice urmă de pilozitate. Lui Brian nu îi place toamna pentru că trebuie să se încalţe.
Trebuie să îşi aşeze pe creştet acelaşi melon. Trebuie să îngenuncheze pe scenă în faţa picioarelor ei nerase, acoperite de dungi, încreţituri, bocanci din ce în ce mai înalţi.
Va trebui să o privească în timp ce îşi întinde neglijent rujul roşu. E ca şi cum ar începe din nou şcoala.
E ca şi cum ea ar ţine un curs despre cum trebuie dezvăluită lenjeria intimă în cadrul unui spectacol de cabaret, iar el ar trebui să ia mereu notiţe.
E ca şi cum ea şi-ar deschide larg picioarele pentru ca el să înveţe să o privească.
Trebuie, trebuie să înţeleagă de ce ea cântă în tricou şi chiloţi de dantelă. De ce păstrează haina de piele, foi semnate de alţii, poze. De ce ea nu creşte, ci doar cântă din ce în ce mai tare.
e ca şi cum eu aş cânta la pian în timp ce tastez. Nu ştiu dacă eu sunt Amanda sau dacă ei trăiesc de atâţia ani în mintea mea. Dacă pianul ei nu a fost instalat în cea mai adâncă circumvoluţiune a creierului meu.
Ea, pianul şi Delilah…bineînţeles.
Picioarele se desfac, mai degrabă. Atunci când îţi închizi gândul ca să poţi primi altceva în schimb. Atunci când îl laşi pe el să te privească. Aşa cum a învăţat şi Brian.
Delilah e o fraieră, oricum. Ei Amanda nu i-a spus niciodată cum ea preferă să se privească în oglindă. Să pună o oglindă cât mai mare în locul feţei oricui altcuiva. Să fie pătrunsă numai şi numai de propria ei imagine. Să se dizolve într-o reflexie care e numai şi numai a ei.
Amanda preferă narcisismul dăruirii şi nu pot să zic decât : foarte bine.
Delilah îi priveşte tot lui reflexia de fiecare dată când se uită în oglindă.
Amanda şi-a căptuşit pereţii cu oglinzi. I-a trântit uşa în faţă lui Brian. S-a aşezat pe pat. S-a dezbrăcat. S-a uitat în sus. A privit în stânga, şi-apoi în dreapta – şi tot ce a văzut a fost EA.
Şi i-a plăcut.

[ lhasa de sela - el desierto ]