Trenul pornise de ceva timp. Cafeaua, mai mult înăuntrul ei decât înăuntrul paharului de plastic, mai mult prelinsă pe cele două pahare goale. Scrie ceva, scrie ca şi cum doar în felul ăsta ar putea lăsa cuvintele să se aşeze cuminţi în cele mai întunecoase şi prăfuite colţuri ale minţii sale, minte cu pretenţii de sală de cinema, unde în fiecare seară sunt proiectate filme artistice, filme vechi, filme încărcate de seminficaţii, filme în care nu se întâmplă niciodată nimic, despre asta fiind vorba, de fapt. A revăzut ‘Idioţii’. A revăzut întregul ritual, întreaga joacă, îi vine din nou să pronunţe cu emfază un cuvânt citit în ‘Palatul lunii’ a lui Auster- inwardness, începând cu hotărâre în eliberarea primelor două litere in, cu un ‘n’ prelungit, ca şi cum s-ar întreba : ‘Are you really to get in?’’, urmat apoi de ‘ward’, a-ul scris lăsând loc unui ‘o’ care-i transformă chipul fin şi tânăr în ansamblul de trăsături uscate şi plictisite ale vreunei englezoaice trecute demult de prima, chiar şi a doua tinereţe ( îi apare în faţă regretul cu fizionomie maternă faţă de totala ignoranţă în ceea ce priveşte fonetica, ştie parcă ceva despre nişte caractere închise între două paranteze drepte, mama ei pronunţând într-o engleză perfectă, mereu, spunându-i că nu îi poate cumpăra acea bluză dacă va eşua în pronunţarea corectă a acelui ‘the best’- numele magazinului de haine de atunci , nu poate spune cu exactitate când), lăsând loc ultimelor sunete…’ness’, care poate fi oricând înlocuit de ‘hood’ şi invers, dând naştere unor combinaţii stranii şi amuzante, la fel ca cea de zilele trecute, când cele două urcau scările căminului : copii cu ness, aşa mi-a spus şi a zâmbit, iar ea, adică eul despre care-mi place să povestesc la persoana a III-a, mimând o oarecare detaşare, revedea paginile exerciţilor din clasa a VII-a, unde nu i se accepta nesiguranţa saltului dintre un ‘hood’ şi un ‘ness’, era mereu, fie una, fie alta, fie pierdea punctele, nu se mai califica la faza următoare, nu mai putea fi prima, nu mai putea zâmbi atunci când profesoara de engleză ar fi venit în clasă să anunţe rezultatele, nimic din tot ce va deveni mai târziu nu ar fi putut fi explicat…
S-a trezit. Îşi sprijină buza pe marginea ecranului, îşi deschide în zadar ochii trădând o oboseală copilărească, cu mâini frecând timid pleopele, cu cearcăne adânci , lipsite de inocenţă,cu vene rozalii sfidând dispreţul faţă de această culoare, fie că e vorba de materialul hainelor pe care decide să le îmbrace, mereu încet (de ce să te grăbeşti, la urma urmei? ) , fie dacă roz este culoarea loţiunii de corp care va împiedica iritatarea picioarelor epilate cu lama, picioare lăsând pe prosopul ( tot roz), aşezat în mijlocul camerei, o umbră uşoară de pilozitate excesivă, scuturată de mine pe fereastra de la capătul coridorului în vinerea dinaintea plecării, fie că roz e culoarea oboselii care s-a agăţat de ea în barul lipicios, în barul care-i intră în piele, care i se sparge ca sticla între degete, după 10 ore petrecute aplecată asupra chiuvetei, scufundându-şi mâna în amestecul de apă şi detergent, lustruind ce alţii au golit pentru a umple cu salivă şi resturi de fructe stoare între dinţi care scrâşnesc, care sar pe ringul de dans, care transpiră alături de trupuri lascive, dezgustătoare, cu ochi mari şi buze groase, supradimensionale. Trăsăturile îi devin moi, ca şi cum abia s-au trezit şi ele, ca şi cum fermitatea oaselor ar cere un răgaz pentru a reconstrui structuri care să aducă măcar cu un maxilar, cu nişte pomeţi, şi tot aşa. M-a întrebat cât este ceasul. ‘’11 şi jumătate’’, am spus, deşi ceasul din dreapta jos arăta 11 şi 44, însă fiind conştientă de prostul său obicei de a o lua înaintea timpului, sau cel puţin înaintea unui timp stabilit, sau pe care am învăţat cu greu să-l accept, am aproximat această jumătate de oră trecută peste ora unsprezece, ultima oră a unei dimineţi, convenţională şi ea, pentru mine dimineţile se termină atunci când mă trezesc şi-ncep când încă dorm, prinzând de cele mai multe ori doar câteva minute răcoroase, matinale, pentru ca apoi să încetez să mă mai gândesc la partea zilei, la faptul că ziua este împărţită în părţi, că ziua în sine face şi ea parte dintr-un întreg şi mai mare, ajungem deci la săptămână, la luni, ani, etc.
Nu contează. A adormit la loc. Un somn cu gura deschisă, cu căi respiratorii blocate, un somn prea scurt. Un somn care m-a făcut să oscilez între decizia de a începe să citesc virginia woolf sau de a scrie în continuare, decizie care apoi a încetat să îmi mai aparţină pentru că pleoapele au început să îi tremure uşor, s-a ivit chiar o privire printre ele, genele lungi şi dese s-a zbătut în repetate rânduri, aşa cum se zbat de fiecare dată când se trezeşte.
(cu riscul de a da dovadă de aroganţă, rog a nu se prelua fraze, sintagme sau orice fel de formulări din acest text. Nu sunt virginia woolf, însă postarea acestor rânduri nu are ca scop preluarea de către persoane ”neautorizate” a imaginilor, ideilor, etc. şi utilizarea în scopuri personale. mulţumesc, chestii. )
