this is the rapture, he said, and put on some more make up , the glitter and the glory, fishnet stockings and red lipstick, sinful kneeling and saliva, our father has been long fallen, feathers spread through the bedroom, his eyes, his knees bent forever, touching forever those tall and skinny boys, bones and tears of joy, falling down for quite some time.
Ma imaginez cu parul lung pana la umeri, ma imaginez cu parul lung si subtire.
Ma vad supla, alergand parca deasupra unui camp, imprumutand hainele si visele unei alte fete, alte coapse, mai luminoase decat coapsele mele acoperite de pete si linii albicioase, semnele oscilatiilor si nehotararile unui corp demult uitat de cea care il poarta pe strazi de-atata timp. Ma vad pe corpetile unor reviste lucioase, luminoasa , zambind in rochii vaporoase, traind vietile tuturor fetelor cu piele catifelata si guri mereu intredeschise. Fetele au picioare lungi si vin peste mine, indoindu-le cu gratie, dezvelindu-si gambele cu seriozitate, dar lasand loc de visat pentru baietii care si-ar dori sa le ia acasa, sa le aseze pe pat si sa isi culce capul in poala lor mirosind a musetel, levantica, a toate mirosurile care se aseaza cuminti langa culori pastelate si perdele curate, transparente, de dantela.
As purta tocuri in viata asta mea curata, si pantofii nu mi-ar rani niciodata degetele strambe. As zambi si zambetul meu ar fi cu desavarsire alb, si sufletul meu ar fi cu desavarsire alb, ca nuferii de deasupra unui lac, si viata mea ar arata ca si cum pe fundul lacului nu exista mal, ca si cum apele statute, apele necurgatoare s-ar pastra mereu curate.
Nu mai exista poezie,draga mea.
Stai si iti privesti vietile viitoare pe furis si geamul devine din ce in ce mai inalt, si picioarele intinse incep sa te doara si ai vrea sa porti ceva care sa te faca sa pari fericita si senina. Cand tot ce esti tu e furtuna si dimineti mohorate de octombrie, si singura stralucire care te mai salveaza e cea a cerceilor de bunica gasiti la intamplare in cutia cu bijuterii.
Eat and stay, mi-a spus. Si il cred pe cuvant.
Scormonesc în hăuri, în adâncuri, îmi prind mâinile în alege uscate, vaginuri întinse şi nelubrifiate se deschid cu neruşinare în dreptul degetelor mele mici care bâjbâie prin acest întuneric de piatră şi cioplesc cu unghile chipuri pe care nu o să le văd niciodată căci întunericul ăsta e nesfârşit , şi îmi înţepenesc încheieturile, călătorule, ziditorule în piatră şi scrum, chip de bărbat undeva între sculpturile greceşti şi abisul unei linii suprarealiste ; care se usucă de-atâta noapte, de-atâta hău, de-atâta adâncitură fără sfârşit, cu început uitat şi rigid.
Scormonesc printre muşchi atrofiaţi, călătorule, şi drumul mi-e mai lung decât viaţa, linia şoselei e luminată de faruri şi curge la nesfârşit. Ascultă, călătorule, ascultă cum şuieră vântul în toate acest peşteri pe lângă care mă strecor, legată la ochi în întunericul absolut, acolo unde lumina se simte doar prin sunetul unui chibrit aprins dintr-o dată.
Povara e grea, ziditorule, îmi torn ţărână pe creştet ca să nu uit încotro mă duc, îmi port încălţările găurite, la fiecare picior câte două , îmi aşez şi mai bine vălul negru din dreptul ochilor şi pornesc mereu cu spatele aplecat şi biciuit de tine, ziditorule.
Ascultă-mă călătorule, nu-i pic de lumină aici, nu-i viaţă , doar uscăciune şi bâjbâială în întuneric, doar degete lovite şi sânge uscat; viaţa se cerne printe firidele din pereţi, nu curge, şi văile râurilor au secat toate.
Dezbracă-mă, călătorule, şi lasă doar vălul negru din jurul ochilor.
Atinge-mă, ziditorule, şi vei vedea că pântecul mi-a secat.
Nu vorbi, călătorule, e noapte şi vânt şi nimic nu ne trece prin faţa ochilor.
e primăvară, şi simt că vine peste mine o altă Raluca, o Raluca mai aspră decât iarna, chiar dacă afară e soare. Simt cum îmi cresc aripi negre, Ionuţ, direct din pori, şi mă dor braţele doar la gândul greutăţii pe care mi-o arunc cu bună ştiinţă în spinare. M-aş apleca , să ating pământul cu fruntea , să simt cum durerea se scurge prin rădăcini, se face una cu scoarţa copacilor care încă nu au înflorit, care încă nu au apucat să se nască. Îmi port ochelarii de soare Ionuţ, sunt aceeaşi doar că m-am strecurat parcă în alt trup, mă dor maxilarele, de parcă stau să pocnească în orice clipă, de parcă nu ar mai putea să suporte presiunea pe care creşterea asta cu care mă obligă primăvara se apleacă asupra gurii mele. Mă dor buzele şi mă usutură, mă bate vântul în fiecare ungher al trupului peste care creşte cu neglijenţă un suflet de rezervă, care să mă ajute să trec şi de data asta peste o primăvară care nici nu promite, nici nu refuză, ci doar mi se înfăţişează în goliciunea ei, caldă, umedă, erotică , dar în acelaşi timp atât de îngrozitoare.
sunt atât de urâtă astăzi , Ionuţ, sunt plină de gălbenuş şi pene ce încă nu s-au ivit pe trupul meu, de parcă tocmai am ieşit dintr-un ou mare , cu coaja atât, dar atât de subţire, şi văd lumea în culorile gălbenuşului, Ionuţ, şi mi se lipeşte de păr şi de degete, îmi intră în gură şi vreau să îl scuip, îmi intră în ochi şi încerc să îl îndepărtez cu mâna , Ionuţ. dar se lipeşte , se agaţă cu încăpăţânare de mine şi mă provoacă, îmi spune să ies din coajă cu totul, să îmi înfig picioarele subţiri într-un pământ încă tare, încă puţin îngheţat şi să mă curăţ, şi să nu mai închid ochii, să nu mai tânjesc după întunericul şi căldura dintr-un ou încă întreg.
numai din somn se poate trezi fiecare, zice Nichita. din coaja vieţii niciunul, niciodată.
raluca
as vrea sa te privesc
cand scrii
sunt mandru de tine
On 3/10/2011 5:20 PM, amused AnAcHrOnIsM wrote:
>
> Sunt pe jumătate peşte, pe jumătate pasăre, niciodată metamorfoza nu are loc până la capăt. Am o branhie astupată, cu lichide groase, mucozităţi şi salivă, şi începuturi purulente, galbene, un galben urât şi murdar. Am o aripă crescută strâmb, am un zbor greşit, întors mereu cu aripa spre pământ, spre ape adânci , şi nici măcar în ele nu mai pot înota, nu mai ştiu să respir sub apă.
>
>
>
> Am gheare care încă seamănă cu unghii, am patru degete, nici trei, nici cinci, nu am pene, sunt un fel de ţepi care îmi ies pe suprafaţa corpului. Am înotătoare care încă seamănă cu braţe de om, am solzi prin care trece şi apa şi vântul, îmi simt trupul greu , greşit. Aş vrea să fiu suplă, aerodinamică, să mă mişc prin aer ca prin apă şi invers, nu să mă mişc prin ele ca o râmă pe sub pământ, pentru că trupul meu nu-i nici râmă , nici om, nici târâtoare, nici reptilă, nici zburătoare, nici înotătoare. Înălţimea şi adâncimea mă sufocă în egală măsură, exercită o presiune la fel de mare asupra mea.
>
>
>
>
>
> Mă dor coastele şi cotul stâng, coapsele, omoplaţii şi bucăţile de carne dintre picioare. Şi nările mă dor, şi ochiul drept, şi tot ce azi încetează să mai fie al meu. Şi câinii de pe stradă mă dor, şi gălbenuşurile şi albuşurile, şi toate cojile care mi se sparg în creştet, e-atât de moale craniul meu, de ţi-e frică să te sprijini în el, de ţi-e frică să îţi odihneşti mâna pe el. Şi genele mă apasă, doar aşa, că le ştiu acolo
>
>
>
> (…)
>
>
> Piciorul îmi amorţeşte, şi ghearele nu mai sunt nici trei, nici cinci, sunt două şi jumătate. Şi aripa începe să se frângă şi în loc de buze am un cioc, dar e un cioc moale, o formă lipsită de consistenţă, de nu mai pot nici să vorbesc, nici să ciugulesc.
>
> Astăzi nu cânt , nu zbor, nu vorbesc, nu merg, nu înot. Mă târăsc pe sub pământ, într-un nenorocit de tunel în care am construit un labirint, în întunecimile şi umezeala căruia mă îngrop şi mă dezgrop, arunc pământ peste, pentru ca apoi să îl scuip cu ciudă, de-mi sunt dinţii pământ şi apă, de îmi scot mizerie şi praf dintre măsele, de îmi mestec tunelul până ajung la os.
Haide să vorbim despre autism. Sau despre căști pe care ți le așezi cuminte pe urechi și muzica. Ți-a venit în minte soft porn, dar acum nu realizezi deja de ce. Te gândești că muzica asta intră pur și simplu în tine , te penetrează și asta doar pentru că asta își propune. Vocea, mai e și vocea, e o femeie care ți-ar plăcea să poți deveni și te trezești deodată, chiar după ce începe piesa că ești ea. Începi să respiri mai greu, închizi ochii și îți dai capul pe spate, îți simți limba mai consistentă și umedă decât de obicei și îți spui așa : face down on the ground, adică supunere, adică only do what I am told.
Dragă Raluca,
Trage aer adânc în piept, Raluca. Nu ţi-am mai vorbit de mult aşa, Raluca, nu m-am mai văzut de mult atât de clar în oglindă, aşa cum m-am văzut în noaptea asta. Erau două oglinzi, Raluca, înţelegi, şi mă reflectam de două ori, în acelaşi fel în fiecare dintre ele, pentru că erau identice. Mă doare , Raluca, şi asta pentru că nu puteam să îţi mai vorbesc. Am încetat demult să îţi mai vorbesc, îmi ziceam că nu mai ai nevoie de mine. Şi aşa este. Doar că în noaptea asta eu am nevoie de tine. Mi-e tare frică, Raluca, mi-e frică şi mă plimb pe străzi pe care nu mă mai plimbasem demult şi blocurile au fost vopsite dar sunt aceleaşi blocuri, şi am trecut pe lângă gunoaie, Raluca, erau gunoaie şi câini şi şcoala în dreapta mea şi grădiniţa în stânga mea şi lângă ţevile groase un bărbat urina, nu am putut să îl privesc, Raluca, nici măcar din spate, mi-era atât de frică şi de frig, şi am trecut pe lângă fereastra fetei care a murit în accidentul de maşină, nici măcar nu îmi era prietenă, ţin minte că o uram pentru că ea primise o barbie gimnastă din Germania, dar ea a murit anul trecut şi mama ei ţine jaluzelele albe închise, şi ei zic că mama ei nu mai e în toate minţile. A venit tata în cameră , Raluca , iar eu eram pe balcon, fumam, dar când am intrat înapoi nu a zis decât : nu mai mănânci clătite, Raluca, aşa a zis. Şi nu m-am mai prefăcut, Raluca, de-aia nu m-a întrebat dacă fumam, mi-am tras mânecile stângaci şi nu m-am prefăcut, Raluca, şi am zis doar asta , am zis : Nu. Şi m-am aşezat la calculator.
Sunt atât de mică, Raluca, şi mă uit la tine de jos de tot, îmi întind gâtul de atâţia ani spre viaţa ta, şi e incomod, înţepenesc atât de des, dar nu mă pot opri din privit , Raluca , şi de cele mai multe ori nu înţeleg ce faci. Nu înţeleg de ce a încetat să îţi mai fie frică, Raluca, de ce nu te mai doare cum ne durea pe amândouă atunci când băiatul ăla a spus că eşti frumoasă, da, frumoasă, dar păcat că eşti prea slabă. Raluca, acum porţi fuste lungi, Raluca şi te priveşti în oglindă cu satisfacţie, îţi arunci picioarele în stânga şi în dreapta, am văzut că le şi desfaci cu aceeaşi uşurinţă şi laşi oamenii să se urce pe tine, să respire greu şi să te penentreze, Raluca – eu nu ştiam cuvântul ăsta, mi-e ruşine, tu m-ai învăţat sau eu l-am învăţat privindu-te. La început închideam ochii, Raluca, nu înţelegeam de ce gemi, voiam să îi dau jos de pe tine, dar am înţeles apoi că îţi plăcea.
Dar astăzi îţi vorbesc şi văd că începe să te doară atât de tare din nou, să îţi fie frică din nou. Îmi pare rău, Raluca, eu am rămas prin preajmă crezând că îţi pot fi de ajutor. Dar azi eu sunt cea care te poate face încă să vrei să te arunci de pe clădri. Sunt cea care te face să vrei să te îmbraci în rochia albă , exact ca şi Grace, să îţi pui pălăria cu voal şi în momentul în care într-o parte şi alta a ta sunt oamenii, toţi oamenii care ar încerca să te împiedice să o faci, ţi-ai zbura creierii. Astăzi îţi repet, îţi repet cu ciudă că e prea târziu, totul se întâmplă cu o prea mare întârziere şi ştiu, tu îl citeşti pe Camus şi înţelegi că nu despre asta e vorba, doar că simţi că nu mai vrei, că nu mai poţi să trăieşti – între – aşa cum ajunge Axel să trăiască, să îi priveşti pe ceilalţi cum fac saltul şi tu să rămâi în urmă, atât de în urmă, atât de singură.
Ei se ceartă în camera cealaltă, Raluca, nu contează care e motivul, ei se ceartă, şi eu sunt din nou aici, aş vrea să dea buzna în cameră, aş prefera să vină peste mine sau să mă lovească, decât asta Raluca, să îi aud prin pereţi, ca şi cum nu ar fi vorba şi despre mine. Am obosit, Raluca, am obosit, ai obosit. Culcă-te, Raluca. E prea târziu, Raluca.
6 februarie 2011 :
E duminică şi sunt aici. E duminică şi sunt aici, dar nu mai sunt în liceu. Am fost la teatru. E duminică, se apropie sfârştul zilei cu numărul trei. Mi-a fost frig azi, mi-am schimbat paltonul azi. Am îmbrăcat unul negru cu o glugă impunătoare, îmi ajunge până la glezne, şi înăuntru materialul e în carouri. Mi-am pus gluga pe cap în timp ce mergeam pe stradă şi mi-am aprins o ţigară. Am trecut liniile de cale ferată. Am luat-o pe scurtături azi şi mi-era tare frig, dar mă încăpăţânam să nu îmi îndes mâinile în buzunare. Am ajuns în faţa clădirii, este o clădire renovată, şi m-am aşezat în sală ca şi cum azi nu era duminică şi eu nu mă aflam cu adevărat în sală. M-am spălat chiar înainte să plec şi miroseam frumos, probabil aveam pielea mai fină – nu mi-am atins-o. M-am îmbrăcat cu grijă, m-am îmbrăcat frumos, aveam o fustă de mătase cu flori şi părul strâns la spate, nu aveam nici cercei, nici mărgele, doream să îmi expun gâtul. Am aplaudat azi şi am uitat pentru o clipă cine mai sunt , cine am devenit. M-a cuprins o nesiguranţă nostalgică în drumul spre casă, drum atât de scurt ( totul e la îndemână aici, dureros de aproape, efortless ) , şi mi-am zis : e duminică şi sunt din nou în liceu. Voi urca cele patru etaje şi voi descuia uşa. Părinţii mei mă vor întâmpina şi vom glumi pe seama vreunui eveniment din timpul zilei. Mă voi retrage apoi în camera mea, voi arunca neglijent hainele pe pat, mă voi dezbrăca şi nu îmi voi pune cărţile în ghiozdan. O voi face abia dimineaţă, când voi ieşi pe uşă la ora 8 fără zece , liceul e atât de aproape. Voi ajunge cu ochii umflaţi în sala de clasă de la parter – ştiu, colega mea de bancă va fi deja acolo, verificându-şi din nou tema la latină pe care urmează să o copiez de la ea – nu-i nimic, mă revanşez urcând până la etajul 1 de unde voi lua două cafele. Mă voi întoarce , coborând scările mă voi gândi că trebuia să mă îmbrac altfel, că trebuia să mă fi trezit mai devreme, mă voi aşeza în bancă şi voi bea cafea. Voi fi din nou n e f e r i c i t ă.
( mă faci să mă aşez. să mă aşez pe jos şi să îmi odihnesc capul pe umărul drept. mă faci să vreau să scriu, mă faci să vreau să trăiesc în versuri. )
La început au fost două cutii toracice închise. Nu se ştie care era mai bine cusută, nu se ştie dacă una fusese vreodată deschisă sau dacă cealaltă nu fusese niciodată expusă privirii altuia. Apoi tu ţi-ai îndreptat degetul arătător spre cutia mea pe care nu o mai puteai privi fără să vrei să o desfaci, brutal, rapid, şi ai făcut-o. Stângaci la început, o făceai din inerţie, ca un joc între doi copii care se îmbrâncesc unul pe celălalt, doar ca să poată să se atingă, să menţină contactul. Şi aşa s-au tot deschis cele două cutii toracice. Crăpăturile nu permiteau decât priviri aruncate pe furiş, părea mai degrabă întuneric acolo, vedeai doar dacă apropiai ochiul, la început deschiderea era exact cât mărimea unui ochi lipit de piele. Lumina putea să nu apară, dar copiii s-au oprit din acel du-te – vino , devenise nesatisfăcător, intuiau ceva mult mai mare, mult mai luminos, obosiseră să îşi tot aplece spinarea, să îşi lipească craniul de pieptul celuilalt – pierdeau privirea de ansamblu. Unul dintre cei doi s-a oprit după ce tocmai scobise cu poftă printre ţesuturi , şi-a ridicat privirea şi a întâlnit în ochii ceiluilat că poate să se oprească. Să se oprească, să aştepte, să privească atent deschizătura, apoi din nou ochii şi expresia feţei. Şi a înţeles că deschiderea trebuie să fie blândă, să se producă în etape, urmată mereu de contactul vizual cu celălalt. Copiii au înţeles că jocul încetează să mai devină joc atunci când îşi dau timp să se privească, atunci când cotrobăitul printre oasele celuilalt nu e satisfăcător în sine ci prin zâmbetul pe care îl aduce pe faţa celuilalt.
Cutiile nu se deschid pentru a fi umplute. Cutiile odată deschise trebuie lărgite, ca să poată intra şi ieşi lumina din ele în voie.
Oraşul mi-a rămas mic. O jachetă scurtă la mâneci, roasă la coate,ponosită. O nuanţă palidă a culorii preferate de demult. E ca o pereche de pantofi care mă strâng pentru că mi-au crescut picioarele. Creşterea asta despre care nimeni nu m-a întrebat , care mi-a fost cumva dată fără să mi se ceară acordul,văzută ca cea mai firească dintre întâmplări. S-a întâmplat să cresc, s-ajung să mă uit în oglindă şi să vad cum încheieturile îmi ies sfidător dintr-o bluză care mi-a rămas mică.
I’ve outgrown my city, se pare.
Şi-apoi mai e bucureştiul ăsta. Un sacou strălucind în vitrină , iarăşi în culorile mele preferate. Nou şi inaccesibil până de curând. Am intrat în magazin şi l-am încercat,doar că eticheta cu preţul îmi zicea că încă nu-i timpul. Mi-era prea mare dar mi-am umflat pieptul şi-am zis că-mi vine perfect. Doar că…
ACUM.
Acum îl văd ca pe-un hanorac gri ,cu vreo două mărimi mai mare. Am crescut, dar poate nu destul. Mâinile sunt poate prea scurte şi subţiri , şoldurile prea înguste şi tot aşa.
Oraşul cu lupa, oraşul care-ţi pune o lupă în mână când păşeşti pe peron tocmai ca să vezi cât de mari sunt lucrurile. Nu e vorba de detalii ci doar de mărimea hainelor pe care decizi să le-arunci şi cele pe care-o să le porţi de-acu’ înainte.
Îmi vine bine , aş vrea să pot spune.
Problema mea e că n-am nicio problemă. mi-a zis. Şi-aşa e.
Am talentul să le-atribui oameni însuşiri pe care nu le-au avut niciodată. Îi văd aşa cum vreau eu să îî văd , visez detalii şi-apoi sunt dezamăgită. Îmi visez viaţa cumva, vremuri ce o să vină. Merge-voi pe alte străzi,mai late, mai mari,merge-eu. Eu,cea care ezită doar între absenţa totală a credinţei în orice şi credinţa absolută.
Pentru mine nu există cale de mijloc.Şi…
Mai e articolul ăsta care mi-a zis că pe lângă că nu dau destul…
Iau prea puţin.
